Mirel Horodi

Narcotice în cultura română

Din nou Andrei Oişteanu ne surprinde cu un studiu tratând o problemă delicată, despre care nu s-a prea vorbit. După ce a abordat cu curaj, la începutul deceniului trecut, „Imaginea evreului în cultura română” (Humanitas, 2001 şi 2004), acum cercetătorul de la Institutul de Istorie a Religiilor, şi-a ales o temă de studiu cât se poate de inedită şi provocatoare: „Narcotice în cultura română” (Polirom, 2010). Este un studiu amplu (500 de pagini) deopotrivă de antropologie culturală şi de istorie a mentalităţilor, bazat pe o bibliografie vastă, pornind de la utilizarea în scopuri magico-rituale a plantelor psihotrope din antichitate până în epoca premodernă şi până la reflectarea narcoticelor în literatura română modernă şi contemporană.

Un studiu exhaustiv

Autorul ia în considerare toate substanţele, naturale sau sintetizate, cu efecte aupra sistemului nervos. De la substanţe de uz general, cum sunt băuturile alcoolice, cafeaua şi tutunul, la drogurile cu efecte puternice de tip opium, morfină, haşiş sau LSD.
Oişteanu arată că în medicina populară românească sunt cunoscute o serie de plante psihotrope (cu acţiune asupra psihicului), printre care mătrăguna (cu rădăcină antropomorfă, mascul şi femelă), măselariţa (somnifer şi analgezic), muscariţa, etc. Cesar Bolliac a susţinut că dacii inhalau fum de mac şi de cânepă (canabis). În spaţiul geto-dac trebuie menţionată introducerea prohibiţiei, prin distrugerea viţei de vie, proclamată de marele preot Deceneu în timpul domniei lui Burebista (82-44 î.e.n.), ca o reacţie a cultului lui Zamolxis, practicat de daci, împotriva cultului lui Dionysos, practicat de traci.
Trebuie spus că în antichitate şi în evul mediu plantele cu efecte narcotice şi halucinogene (care provoacă halucinaţii) erau folosite nu numai în scopuri terapeutice ci şi în scopuri magico-rituale.
Din antichitate se cunoştea efectul sucului extras din capsulele de mac, de fapt un opiaceu, provocator al beţiei albe. În limbajul popular, cum atestă şi folcloristul din Fălticeni, Artur Gorovei, se folosea pentru opium forma lexicală „afion”. Sub această formă îl găsim în basme populare şi chiar în scrieri culte.
Autorul afirmă că „iniţial, năravul de a consuma opium a pătruns în Ţările Române mai ales prin filieră turcească” (pag.79). Interesant este că principele moldovean Dimitrie Cantemir relatează că sultanul Murad, în anul 1633, a interzis opiul şi tabacul dar a permis vinul. Iar domnitorul fanariot Nicolae Mavrocordat (1680-1730), care a publicat un „Discurs împotriva tutunului”, îşi administra un magiun opiaceu. Fiecare cu preferinţele lui! În 1844, Alecsandri afirmă că la Iaşi, orientalii (turci, greci, armeni) erau promotorii fumatului (pag. 99).
Andrei Oişteanu se referă şi la hasidism în legătură cu obţinerea extazului. Bazându-se pe lucrările istoricilor Simon Dubnov şi Moshe Idel, autorul arată că însuşi întemeietorul hasidismului, Baal Şem Tov (1700-1760), bea rachiu şi fuma tutun din ciubuc. Fumul de tutun îi provoca acestuia reverii mistice, astfel că „trecea dintr-o lume în alta” (pag. 87-88).

Narcotice în cultura română modernă   

Autorul notează: „De pe la jumătatea secolului al XIX-lea, moda folosirii substanţelor narcotice (ca şi alte năravuri) a început să vină în Ţările Române nu de la Istanbul, ci de la Paris, Londra, Berlin şi Viena. Afionul oriental începe să fie înlocuit de opiacee, precum morfina, izolată din opium în 1804” (pag. 138).
Foarte multe medicamente, în epocă, erau pe bază de opium. Narcoticul folosit iniţial ca remediu farmaceutic, era utilizat în continuare pentru a provoca „beţia albă”. Este cazul scriitorilor romantici englezi Thomas de Quincey (1785-1859), Samuel Taylor Coleridge (1772-1834) şi Walter Scott (1771-1832), (pag. 140). În literatura română una dintre victimele morfinomaniei a fost Alexandru Odobescu (1834-1895), care s-a sinucis injectându-şi o supradoză de morfină (pag. 142).
Dar cel care a inaugurat în România literatura stupefiantelor a fost, după afirmaţia istoricului literar Adrian Marino, poetul simbolist Alexandru Macedonski (1854-1920), fiind influenţat în această direcţie de scriitorii francezi Theophile Gautier (1811-1872) şi Charles Baudelaire (1821-1867). Dacă Gautier scria despre „pipa de opium” şi despre „haşiş”, iar Baudelaire despre „paradisurile artificiale”, Macedonski semna „rondelul opiumului”, iar poetul simbolist Ion Pillat (1891-1945) , nepotul lui Ion Brătianu, compunea un poem intitulat simplu „opium”.
Macedonski a elogiat „extazul” şi „beţia cugetării” provocate de tutun. „Nu putem şti, notează Oişteanu, dacă tutunul fumat de Macedonski era sau nu amestecat cu haşiş şi opium” (pag. 153).
Mari fumători în literatura română au fost printre alţii C.A.Rosetti, B.P.Haşdeu, Eminescu (care era şi cafegiu), Iacob Negruzzi, Mircea Eliade, etc.
Un capitol special îl dedică Oişteanu lui Mateiu Caragiale (1885-1936), fiul nelegitim al lui I. L. Caragiale, autorul romanului „Craii de Curtea Veche”. „Principalele stări ale crailor – notează Oişteanu – sunt beţia şi mahmureala” (pag. 173). Dar nu este vorba numai de o beţie provocată de alcool ci „beţie de felul celor de mac sau de cânepă”. (pag. 174).

Perioada interbelică

Oişteanu afirmă: „Numărul consumatorilor de narcotice şi stupefiante a crescut mult în România de după primul război mondial. Cele mai folosite droguri în această epocă au fost morfina, heroina, cocaina, opiumul (laudanum) şi eterul”(pag. 200). Folosirea narcoticelor apare în prozele lui Panait Istrate, Pavel Chihaia, Henriette Yvonne Stahl, Sanda Movilă, Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu, Mihail Drumeş, Max Blecher, Sorana Gurian, Ion Vinea, etc.
Dar interesante sunt informaţiile cu privire la narcofilia unor scriitori din această perioadă. Este vorba despre poetul-matematician Ion Barbu (Dan Barbilian), care în perioada 1921-1924, când îşi pregătea doctoratul în matematici în Germania, se droga, zilinic, cu eter şi, săptămânal, cu cocaină. Revenit în ţară poetul a fost internat, în perioada 1924-1925 la „Mărcuţa”, pentru tratament psihiatric şi dezintoxicare. Oişteanu apreciază că probabil şi după dezintoxicare Ion Barbu a continuat să se drogheze. În concluzie el remarcă: „- paradisul artificial - în care evada abstractul şi ermeticul Ion Barbu cu ajutorul unor droguri - reci - (de tip cocaină) se deosebeşte esenţial de cel în care evada parnasianul şi simbolistul Alexandru Macedonski cu ajutorul unor droguri - calde - (haşiş, opium)” (pag. 223). După instaurarea comunismului, poetul (care a murit în 1961) a folosit ca stimulent uzul excesiv de cafea şi lua somnifere (luminal), pentru a putea dormi.
Un alt caz de poet narcoman este poetul şi actorul Emil Botta (1911-1977),  care-şi alunga depresiile cu droguri şi alcool. Dar, citându-i pe De Quincey, pe Baudelaire şi pe Jean Cocteau, Oişteanu atrage atenţia că în timp ce alcoolul tulbură facultăţile mintale, opiumul, în doze potrivite, creează ordine şi armonie mintală. În perioada comunistă, Botta a folosit ca stimulent cafeaua şi chiar fiole de cafeină. În plus fuma enorm, era insomniac şi anorexic. (pag.244).
Interesant este cazul avangardiştilor şi moderniştilor. „Unii dintre dadaişti – scrie Oişteanu – îşi administrau morfină, heroină şi cocaină” (pag. 248). „În perioada 1920-1924 Tristan Tzara şi Jean Cocteau erau nedespărţiţi în boema artistică pariziană. Prietenii lor îşi vor aminti mai târziu despre cei doi poeţi că - beau mult (...) şi din când în când fumau opiu, drogul la modă -” (pag. 251).
André Breton, autorul manifestului suprarealist, se opunea folosirii stupefiantelor de către artişti. El considera că starea onirică (de visare) şi misterul poetic nu se obţin pe căi artificiale. Desigur că această afirmaţie programatică nu exclude ca artiştii suprarealişti, în diferite perioade ale creaţiei lor, să fi folosit stupefiante.

Ravagiile alcoolismului

În tinereţe Emil Cioran (1911-1995) îşi provoca „uitarea de sine” prin exces de alcool (pag. 310). Ulterior scrie sub influenţa cafelei şi a ţigării. Când şi aceste excitante îi sunt interzise din motive de sănătate, Cioran este disperat, nu mai poate lucra (pag.312). Oişteanu notează că lui Cioran îi displăceau narcoticele, aducătoare de „fericire cumpărată”, dar pe narcomani îi înţelegea (pag. 315).
Uneori, în acei ani, Mihail Sebastian îşi provoca şi el amnezii tămăduitoare, bând alcool (pag. 311).
Un caz special a fost Eugène Ionesco (1909-1994), care bea alcool ca să-şi depăşească depresia, ceea ce de fapt îi accentua suferinţa. Scriitorul a fost internat, în 1967, la o clinică din Zürich, pentru tratarea depresiei (pag. 316). Din păcate, pe vremea aceea, psihiatrii nu aveau la dispoziţie medicamente destul de eficace. Ca de pildă, medicamentele cu efect asupra serotoninei, despre care a scris filosoful Gabriel Liiceanu, în anul 2001 (pag. 386).
Citându-l pe Ştefan Agopian autorul scrie: „În România, după instalarea comuniştilor la putere, în 1948, scriitorii n-au mai avut acces la droguri, dar au abuzat de un stimulent mai puţin subtil, alcoolul”. Exemple de victime ale consumului excesiv de alcool, în perioada comunistă, sunt, printre alţii, poeţii Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu (pag. 325).

De la savanţi psihiatrii la istoricii religiilor

Oişteanu descrie experimentele făcute în România, mai ales în perioada interbelică, de dr. Nicolae Leon (din Iaşi) cu măselariţă şi de dr. Gh. Marinescu (din Bucureşti) şi Eduard Pamfil (din Timişoara) cu mescalină.
Cum era şi normal, un interes deosebit pentru folosirea narcoticelor l-au avut istoricii religiilor români, Mircea Eliade (1907-1986) şi Ioan Petru Culianu (1950-1991), substanţele psiho-active fiind folosite în diverse manifestări mito-religioase şi magico-rituale (în religiile arhaice, şamanism, vrăjitorie). În nuvelele fantastice scrise de Eliade sunt descrise trăiri psihedelice provocate de narcotice. S-ar putea afirma chiar că Eliade descrie o experienţă cu droguri anterioară celebrei descrieri făcute, în 1954, de englezul Aldous Huxley în eseul „Uşile percepţiei” (pag. 330).

O carte remarcabilă

Deşi o carte ştiinţifică, volumul lui Oişteanu se citeşte ca o poveste, aş spune ca un roman poliţist. Autorul face supoziţii, uneori hazardante, pe care le discută, ferindu-se de a da sentinţe definitive sau de a face pe moralistul.
Cronicile apărute până acum sunt excelente. Mă voi limita la două citate. Marius Chivu, a scris în „Adevărul: „Acest studiu de antropologie culturală m-a încântat prin bogăţia şi acurateţea informaţiilor, prin interpretările şi ineditul conexiunilor făcute de un autor dezinhibat, fără prejudecăţi...” Iar Dana Pârvan-Jenaru a scris în „Observator cultural” că această carte „este, cu siguranţă, nu numai una dintre cele mai importante apariţii editoriale ale anului 2010, ci o carte de referinţă a culturii române”.
O carte remarcabilă, frumos ilustrată, care se citeşte cu interes şi cu plăcere. (Mirel Horodi, AnimaNews)