Hegra – cetatea interzisă

La răscruce de drumuri, de epoci și de culturi, Hegra, cetatea interzisă, se deschide pentru cercetători și pentru public. Arheologii francezi – singura echipă străină admisă să exploreze această locație din Arabia Saudită, îi revelă primele secrete. O aventură asemănătoare cu descoperirea Văii Regilor, de către egiptologi. Brusc, într-un peisaj de stânci cu scufii dantelate de gresie, apare un mormânt monumental sculptat în faleză. Asemeni intrării unui templu pentru o altă lume. Locul este pustiu. Un beduin fără vârstă, ținând de funie o cămilă, urmat de un copil, contemplă împreună, în tăcere, impozanta fațadă a mormântului… Pe urmă, bătrânul evocă o civilizație prosperă care trăia în aceste locuri acum două mii de ani.
Volatilizată ca printr-o vrajă, ca purtată prin deșert de către o furtună de nisip…
Ne aflăm la Hegra, numită astăzi Madâ’in Sâlih. O cetate fantomă la hotarele meridionale ale regatului antic al Nabatienilor. Conform textelor antice, acest popor de nomazi trăia în aer liber, neobișnuit cu semănatul cerealelor, nici cu plantarea pomilor fructiferi, nici cu construcția caselor. Cu patru secole înainea erei noastre, triburile
traversau cu caravanele deșertul Arabiei pentru a transporta până în porturile Mediteranei tămâie, mir, condimente și arome provenite din fericita Arabie, Yemenul de astăzi. S-au îmbogățit, au construit cetăți, au săpat morminte, au conceput sisteme hidraulice ingenioase… și au întemeiat un regat care, la apogeul său, înainte ca în anul 106 e.n. să fie anexat de romani, cuprindea nordul Arabiei Saudite, Iordania, sudul Siriei și Neghevul…

Frumoasa adormită

Redescoperirea, în 1812, a capitalei sale, somptuoasa Petra, a dezvăluit această fascinantă civilizație menționată în Vechiul Testament. Dar misterul istoriei sale rămâne același. Hegra, frumoasa adormită, situată la 600 de kilometri la sud de sora sa mai mare, în nord-vestul actualei Arabii Saudite, ar putea fi mai complicată. Este secretă, puțin explorată: accesul spre această bijuterie a fost interzis timp de vreo câteva sute de ani.
Dar, recent, Arabia saudită s-a deschis turismului și arheologiei. Satul a autorizat o echipă de cercetători francezi de la mai multe universități să efectueze săpături asupra acestei locații, sub egida Comisiei Saudite pentru turism și antichități. Misiunea a fost
dirijată de Laila Nehmé și de François Villeneuve, de la Universitatea
de la Paris. Nu este o întâmplare. Acești cercetători de înaltă școală se descurcă perfect în arameică, în arabă, în latină, în engleză și în alte limbi în afară de franceză. În spiritul lui Champollion, Laila decodifică nabatiana antică.
În colaborare cu o echipă saudită condusă de Daifallah al-Talhi, arheologii activează pe o suprafață de 1500 de hectare. Este vorba de a smulge deșertului secretele atât de adânc îngropate ale acestei magistrale necunoscute, înscrisă de puțin timp pe lista patrimoniului mondial Unesco. Și de a răspunde la întrebările: când a fost înființat
acest oraș? Care erau relațiile sale cu Petra? De ce această populație, vizibil în căutarea veșniciei, și-a abandonat metropola, monumentele, strămoșii? „Hegra este un oraș ca oricare altul, compus dintr-o necropolă de mai multe mii de morminte, din sanctuare, dintr-o zonă rezidențială ocupată încă din secolul al II-lea î.e.n.”, comentează Laila Nehmé. „Ar fi trebuit să fie un post de frontieră avansat și un oraș de popas pe drumul caravanelor către Petra, spre Fericita Arabie”.

Fastuoase morminte...neterminate

În 1907, Antonin Jaussen și Raphael Savignac, doi călugări dominicani, au defrișat și au descris necropola într-o lucrare și astăzi de referință. Cu un secol mai târziu, Laila Nehmé și echipa sa completează aceste demersuri. Fiecare mormânt a fost măsurat cu
minuțiozitate, studiat în detaliu, datat (între anul 1 și anul 75 e.n.). După cum precizează Laila, „Arhitectura se inspiră din cea de la Petra, cu motivele decorative în scară, de tip mesopotamian, cu frontoanele sale greco-romane, cu cornișele egiptene… dar își păstrează propriile elemente decorative”.
Inscripții funerare figurând pe tăblițe revelă numele proprietarilor, mari familii nabatiene ale cetății, și îi desemnează pe cei autorizați să fie înmormântați acolo. Deseori, sunt însoțite de o formulă de blestem sau de valoarea amendei care s-ar plăti în caz de infracțiune.
Fațadele mormintelor privesc cu ostentație spre oraș. Adevărate semne exterioare de bogăție, ele trebuie să fie văzute de lumea celor vii.
Un lucru ciudat: un număr mare sunt neterminate. Rocă prea friabilă? Lipsă de bani? Epidemie? Război? Abandon brutal al locului?
Interiorul dezvăluie o cameră funerară cu cripte unde erau depozitate corpurile defuncților. De multă vreme, mormintele au fost jefuite. Dar stratul gros de nisip ascunde osemintele, bucățile de piele, ceramica, micile obiecte – piepteni, cutii de fard, batiste – pe care Isabelle Sachet, arheolog, și Nathalie Delhopital, antropolog, le degajă meticulops cu ajutorul unor instrumente de dentist. Corpurile erau înhumate cu veșminte și sandale, învelite în lințolii din piele, uneori decorate sau depuse în sicrie de lemn. Studiul și analizele de laborator ale aceste obiecte artizanale spun mai multe asupra originii acestui popor, asupra tehnicilor de producție, asupra negustoriei,
asupra artei sale de a trăi.

Timpul s-a oprit în loc

În nord-estul locației, impozantul masiv stâncos de la Jabal Ithlib găzuiește sanctuarele. La intrare, Diwan-ul, o sală imensă de recepții, cu banchete lungi, totul săpat în piatră. Locul era închiriat confreriilor religioase nabatiene, care se reuneau pentru banchete, acompaniate de muzicanți. Cu toții porneau după aceea printr-un defileu dintre stânci, de vreo patruzeci de metri în lungime. Pe zidurile acestuia, nișe destinate să adăpostească simbolurile divinităților pe care vizitatorii le aduceau cu ei, pentru
a le venera. Fețe fără chip, sculptate în piatră. Culoarul dădea într-un „haram”. Un spațiu sacru, cuceritor prin calmul și frumusețea sa, care pătrundea în suflete și înălța inimile. Acolo, timpul pare să se fi oprit pentru totdeauna…
Jabal Ithlib se întinde pe terase naturale, pe versanții falezelor, și găzduiește mici sanctuare, cu nișe și idoli gravați în stâncă. Inscripțiile marchează locurile rezervate diferitelor rugăciuni. Mai multe au fost descoperite de Laila Nehmé. Scrise în nabatiană, strămoșul direct al scrierii arabe născute în secolul VI e.n.), în
arameică, în elină, în lihyanită, în thamudeană… ele revelă o comunitate politeistă, cosmopolită. Să fi fost această cetate durată pe nisip un Babilon la răscruce de drumuri, de epoci, de culturi, de credințe? Totul pare să ateste această presupunere: limbile, cultele, arhitectura, dar și ceramicile și monezile de multiple origini.

Legenta misterioasei cămile

În centrul Hegrei, zona așa-numită rezidențială este marcată de către cercetători. Prospecțiunile geofizice și imaginile aeriene și prin satelit au decelat o cetate împrejmuită de o potecă din cărămizi nearse, care mai este vizibilă pe alocuri. Cu mâinile în praf și cu capul spre ipotezele sale, François Villeneuve încearcă să
reconstituie traseul acestei poteci. „Orașul putea număra până la 10.000 de locuitori. Vârsta sa de aur a fost între secolele I î.e.n. și secolul I e.n. O inscripție latină din anii 175-177 e.n. relatează restaurarea potecii, lucrările având drept șef un centurion roman,
ceea ce atestă ocupația romană. Aceasta pare să fi dăinuit până în secolul al IV–lea. Dar monezile într-o cantitate mai mică, tehnicile de contrucție mai sumare, ca și absența noilor morminte ar putea indica un posibil declin, încă de la sfârșitul secolului I”.
Solul, amestec de nisip și de argilă încrustată cu sare, se fisurează pe zone întinse. Pământurile cultivate în epoca nabatiană au cunoscut o astfel de salinizare? Să se fi ajuns la lipsă de apă? Deocamdată, imposibil de spus. Dar acum două mii de ani, apa era abundentă. Orașul este dotat cu o importantă rețea de irigație și misiunea a scos la
iveală 131 de puțuri. Hegra era o oază înfloritoare cu o vegetație luxuriantă: cătină și salcâmi, Hammada elegans și curmali…
Și în timp ce alți membri ai echipei trudeau pentru a reînvia istoria acestei civilizații, bătrânul beduin se îndepărtează de mormânt povestind copilului legenda cămilei miraculoase, redată în Coran.
Trimisă în acele locuri de către profetul Sâlih, ca dovadă a existenței unei singure divinități, ea îi adăpa cu lapte pe locuitorii cetății. Dar membrii tribului Tamûds, care locuiau în casele săpate în stânci, au ucis cămila. Trei zile mai târziu, toată populația a
dispărut, înainte de a apuca să scoată vreun strigăt. (Rodica Grindea, Anima News)